„Detroit: Become Human” este un joc de tip Adventure, lansat exclusiv pe platforma PlayStation 4 sau PlayStation 4 Pro, dezvoltat de către Quantic Dream și publicat de către Sony Interactive Entertainment.

Acest joc te trece prin poveștile a trei androizi, pe care îi controlezi pe rând, pentru a trece prin câteva momente foarte importante din viața fiecăruia.

Jocul prezintă o lume Sci-Fi, aproximativ 20 ani în viitor, unde oamenii au creat androizi pe care îi folosesc în toate joburile mai puțin complicate. Firul narativ, sau mai bine zis cele 3 fire narative urmăresc 3 personaje principale:

• Kara (Valorie Curry) – un android bonă/housekeeper care trebuie să se ocupe de toate treburile casnice ale unei familii fără mamă. Rolul ei este și protejarea copilei, Alice, de care te atașezi foarte mult.
• Markus (Jesse Williams) – un android îngrijitor care se ocupă de tot ce are nevoie proprietarul lui, Carl – un artist care este imobilizat în scaun cu rotile. De menționat faptul că vocea lui Carl este Lance Henriksen.
• Connor (Bryan Dechard) – cel mai nou și avansat model de android cu rolul de android-detectiv, trimis să investigheze așa numiții androizi „Deviants”, androizi care au un comportament atipic, care susțin că sunt „alive”.

Cei trei protagoniști sunt aruncați într-o lume avansată unde androizii sunt extrem de comuni, câte unul în fiecare casă, la fiecare colț și în fiecare magazin. Ba mai mult de atât, sunt din ce în ce mai folosiți și în scopuri militare sau medicale. Evident că acest lucru duce la nemulțumirea oamenilor, deoarece din ce în ce mai multe joburi devin aproape exclusiv pentru androizi, aceștia fiind mult mai reliable și productivi ca oamenii. Șomajul ridicat duce la revolte, iar conflictul generat de androizi pare să fie tema principală a jocului. O asemănare izbitoare cu toate conflictele legate de imigranți din lume, nu? Cam așa pare.

Totuși nu este singurul conflict mare de care ne lovim în „Detroit: Become Human”. Problema locurilor de muncă este rapid ecranată de crizele de identitate de care se lovesc din ce în ce mai mulți androizi. Aceștia capătă un comportament anormal, diferit de cel programat, devin „Deviants”. Cumva din ce în ce mai mulți se „trezesc”, devin conștienți de acțiunile proprii și încep să facă alegeri de capul lor.

Tema principală a jocului devine evadarea din „sclavie” a androizilor. Spre aceasta duc cele 3 fire narative ale lui Kara, Markus și Connor, fiecare având un impact mai mic sau mai mare asupra întâmplărilor la scară mare.

Accentul în Detroit: Become Human este pus foarte mult pe experiența cinematică și pe poveste. Jocul este PLIN de Quick-Time Events, fără de care, în afara alegerilor de dialog sau acțiuni, cred că ai putea să consideri că ești la o vizionare de film. Nivelul de interacțiune pe care îl ai cu jocul este destul de redus, foarte rar simțindu-te într-un joc, ci mai degrabă ca regizorul unui film, tu alegând ce să facă actorii.

Astfel, nu este mare nevoie de skill, sau îndemânare pentru Detroit: Become Human, trebuie doar să alegi direcția poveștii. Sunt totuși momente de acțiune în care trebuie să reacționezi destul de rapid cu anumite apăsări (Făcute mult mai ușor dacă joci pe Casual, nu pe Experienced) pentru a putea obține rezultatul dorit. Dacă nu reacționezi în timp, acea scenă poate avea finalul diferit, moment în care vei vrea să reiei capitolul sau pasul respectiv :).

Iar acest lucru, pentru unii, poate fi extraordinar, mai ales pentru faptul că nu există un clar sfârșit sau o cale sigură pe care o poți lua. Povestea poate să difere complet la fiecare parcurgere, ea având puține momente cruciale prin care vei trece orice ar fi. Toate personajele pot să moară aproape oricând, iar alegerile pe care le faci pot schimba radical „finalul” jocului, atât pentru lumea din jur cât și pentru fiecare personaj în parte.

Un alt aspect interesant este că fiecare nivel prezintă la sfârșit un chart cu alegerile făcute de personaj, atât pentru a arăta calea pe care ai luat-o dar și a evidenția câte alte posibilități aveai în acest capitol. Ceea ce mi se pare cel mai interesant este și faptul că poți vedea statistici procentuale la nivel global, dar și între prietenii tăi. Astfel, poți vedea cât de populară a fost calea pe care ai luat-o în acel nivel. Cel mai puțin am reușit să ajung pe o cale pe care doar 2% din jucători au ajuns, la un nivel cu Connor, ceea ce mi s-a părut chiar interesant.

Ulterior, dacă nu ești mulțumit cu alegerea pe care ai făcut-o la un moment dat, poți reveni la acel capitol prin intermediul Chapters din Main Menu și alege de unde să reiei jocul, din diferitele stagii ale misiunii/nivelului. Odată aleasă calea nouă poți continua jocul de acolo.

Recunosc că voi parcurge din nou jocul pentru a vedea unde mă vor duce alte alegeri decât cele făcute în prima parcurgere a jocului. Alegeri mari,care nu pot fi reluate din ultima misiune jucată, ci de la început, pentru că au efect nu neapărat imediat asupra poveștii.

Durata jocului a fost între 10 și 12 ore de gameplay, dar nivelul de rejucabilitate poate fi foarte ridicat, mai ales dacă ești curios ce alte căi poți urma.

Voice-Acting-ul este foarte bun, actorii chiar par chiar cuprinși de moment și nu îți lasă impresia că doar sunt într-o cameră și citesc de pe un prompter replici. Iar captura de mișcare este ok, cu mici excepții când personajul are momente când se mișcă ciudat. Totuși, Quantic Dream este un studio de motion capture, pe lângă game design, așadar ar trebui să fie specialitatea lor și se vede. Actorii care sunt vocile personajelor chiar seamănă foarte mult cu „avatarele” lor.

Nivelurile au un grad suficient de linearitate, personajul fiind constrâns de mediul înconjurător la o anumită zonă, o anumită locuință sau anumiți pași prin care trebuie să treci, chiar dacă ai alegeri de făcut, totuși sunt constrângeri evidente de foarte multe ori. Pentru unii s-ar putea să fie enervant, dar sincer, nu e nimic neașteptat. Știi  ce fel de joc este „Detroit: Become Human”, iar linearitatea anumitor scene nu ar trebui să te surprindă.

Deși povestea este extrem de interesantă, m-a deranjat puțin faptul că sunt foarte multe momente efectiv copiate din istoria umană. Sclavia androizilor este similară cu evenimentele legate de persoanele de culoare din trecut. Ba mai mult de atât, poți ajunge să dai un discurs similar cu Martin Luther King, să mărșăluiești sau să cânți cântece similare cu ce cântau sclavii în trecut. Acest lucru mi s-a părut puțin lipsă de imaginație sau că putea fi făcut mult mai bine.

Per total, „Detroit: Become Human” este o experiență foarte interesantă, este un joc la care participi atât ca spectator dar și ca regizor, cu momente foarte puternice, în care poți schimba radical direcția în care se îndreaptă „finalul” acestuia. Asemănările cu foarte multe momente din istoria umană, prezent cât și trecut, cumulate cu unele momente care par cam lipsite de complexitate sau imaginație fac ca jocul să fie puțin previzibil. În rest, a fost o experiență chiar plăcută pe care o recomand tuturor celor care vor ceva relaxant, în care nu contează cât de mult skill ai ci doar vrei să te bucuri de o poveste spusă decent, pe care o poți controla tu.

Mulțumesc Playstation România pentru copia de review primită pentru „Detroit: Become Human”. Eu l-am jucat pe un PS4 Pro și cu un monitor 4K.